O majoritate a cetăţenilor europeni (de exemplu peste 60% din fran--cezi şi ger--mani) cred că Turcia nu ar trebui să devină parte a Uniunii Europene. Opoziţia are varii motive - unele valide, altele fondate pe prejudecăţi: Turcia e prea mare; muncitorii turci ar putea invada alte state membre; Turcia are un dosar problematic al drepturilor omului; Turcia asupreşte kurzii; Turcia nu şi-a rezolvat problemele cu Grecia legate de Cipru.

Dar principalul motiv este că Turcia, o ţară majoritar musulmană, guvernată de un partid musulman, e privită ca un corp prea străin. În cuvintele fostului preşedinte francez Valéry Giscard d'Estaing, unul dintre autorii Constituţiei UE, „Turcia nu e o ţară europeană".

Un enunţ greu de înghiţit pentru elita seculară, occidentalizată din Turcia, care a investit decenii, dacă nu mai mult, în încercarea de a-şi demonstra buna-credinţă europeană. Recent, un turc foarte şcolit, care lucra pentru o organizaţie internaţională, mi-a spus: „Jucăm fotbal cu ei, cântăm cu ei la TV, facem afaceri cu ei, ne-am îmbunătăţit situaţia drepturilor omului, ne-am democratizat politica. Facem tot ce ne cer şi totuşi nu ne vor".

„Aşa e", vine replica unei turcoaice din apropierea noastră, vorbitoare fluentă de engleză, cu state vechi la Londra şi în ONG-uri de promovare a drepturilor omului, fiind la rândul ei închisă în anii 1980 pentru opoziţia faţă de regimul militar: „Urăsc Europa. Nu sunt europeană şi oricum, cui îi trebuie Europa?".

Bună întrebare. În timp ce criza din Grecia sfâşie tivul zonei euro, economia Turciei e în creştere accentuată. Sigur, „Europa" a fost mulţi ani un simbol, nu doar al bogăţiei, ci şi al politicilor liberale, al societăţilor deschise şi drepturilor omului. Iar societatea turcă a profitat mult din încercarea - nici perfectă, nici dusă la bun sfârşit încă - de a se ridica la standardele