Iar politicienii care pretind altceva sunt iresponsabili.
“Această criză nu ne va atinge” era refrenul cântat de absolut toate partidele la sfârşitul lui 2008. Ce-a urmat, se ştie. Corecţie severă a fluxurilor de capital şi a cursului de schimb, un an şi jumătate de ambiguuitate bugetară şi teroare fiscală – mărirea CAS, limitarea deductibilităţilor, impozit forfetar etc – apoi austeritate severă, atât pe seamna bugetarilor prin tăieri de salarii cât şi a sectorului privat, prin măriri de taxe.
Anul acesta, România va avea un deficit bugetar aproape la fel de mare ca în 2008, o taxare a muncii mai ridicată, spaţiu fiscal mai mic pentru că nu prea mai are ce taxe să crească şi o economie privată sufocată de taxe şi controale. Aparatul birocratic al statului nu a scăzut decât cu cei ieşiţi la pensie, în timp ce funcţionarii rămaşi aşteaptă doar să-şi primească tăierea de salariu înapoi – dacă nu şi-au primit-o deja.
Deci cum este pregătită România pentriu un nou val al crizei?
Cu indulgenţă, România este pregătită abia acum pentru criza care a lovit-o la sfârşitul lui 2008. Mai ales că nimeni nu ştie exact unde şi cum va lovi un eventual val nou. Tot ce se poate estima este că ar putea fi mult mai violent decât primul. Un eventual faliment suveran în Europa sau un eşec al Congresului SUA de-a ridica plafonul de îndatorare ar avea ramificaţii pe lângă care banca Lehman Brothers este de-a dreptul irelevantă.
Ce ar fi trebuit să facă România pentru a fi pregătită?
În primul rând, să reducă fiscalitatea, nu să o mărească. Mai ales taxarea muncii. Aşa a făcut chiar la începutul lui 2009 Polonia, ţara care a reuşit să nu intre deloc în recesiune. Tot pe fiscalitate redusă se bazează ţări asemănătoare ca structură economică – Turcia, Ucraina, Rusia, Brazilia etc – acum când reuşesc să atingă ritmuri susţinute d
