Cogito ergo sum - cuget, deci exist. Acest enunţ celebru al lui René Descartes stă la baza filosofiei europene, constituind un instrument cheie pentru recunoaşterea propriei existenţe. Dictonul lui Descartes susţine că, dacă putem să ne îndoim de percepţiile pe care le avem graţie simţurilor noastre, nu avem cum să ne îndoim de propria existenţă.
Dacă majoritatea oamenilor acceptă raţionamentul cartezian, o afecţiune rară, intitulată sindromul Cotard, îi face pe cei afectaţi să se îndoiască de propria existenţă sau chiar să se creadă morţi!
Sindromul Cotard este caracterizat de o stare de delir în care pacientul insistă că a murit sau că o parte a corpului său a putrezit. Acest sindrom este extrem de rar, fiind de obicei întâlnit la pacienţii ce suferă de schizofrenie şi de tulburări bipolare.
Această afecţiune a fost observată pentru prima dată în 1788, dar nu a fost descrisă în detaliu până în iunie 1880, când neurologul francez Jules Cotard a ţinut o prelegere în cadrul prestigioasei Société Médico-Psychologique din Paris, una dintre cele mai vechi instituţii medicale dedicate psihiatriei.
Cotard a descris această negare psihotică a propriei existenţe ca fiind o stare demenţială profundă, melancolică, de multe ori asociată cu o ipohondrie extremă. Acest sindrom afectează copiii, adolescenţii şi persoanele în vârstă, fiind de obicei una din manifestările schizofreniei sau ale tulburării bipolare. De asemenea, sindromul poate fi asociat leziunilor tempo-parietale ale emisferei cerebrale non-dominante.
În lucrarea din 1880 prin care a adus acest sindrom în atenţia lumii medicale, Cotard făcea referire la rapoartele altor doctori francezi, aceştia confruntându-se cu pacienţi care credeau că şi-au pierdut tot sângele sau că nu au creier, cap, stomac sau inimă. Cotard a stabilit un spectru de gravitate al acestui sindrom, cazul extrem
