Tăvăleala lui Tănase la cîteva secunde bune după genunchiul care i-a şters nasul a părut la “oha” cum se zice tăpşan. N-a fost. Fractură de piramidă nazală. Zece zile pe bară. Dacă ai zece zile. În 1985 Bernard Hinault n-a avut. Era în plin Tur al Franţei şi purta tricoul galben. A căzut la sprint. Dublă fractură de piramidă nazală. N-a cerut schimbare. Cei din jur nu l-au pus pe o targă, ci l-au urcat pe bicicletă. Cu faţa plină de sînge a trecut linia de sosire singur şi abia apoi s-a urcat în ambulanţă.

Nu vreau să fac nici o poveste despre eroism versus fotbalism. Hinault trebuia să plece mai departe a doua zi şi a făcut-o. E posibil ca numitul Dodel să fi făcut la fel dacă, prin absurd, ar fi avut de jucat o finală de Liga Campionilor. Aşa ratează doar o etapă. Poate chiar două dacă nu va respira perfect şi nu va fi apt sută la sută la antrenamente. Asta se numeşte supra-profesionism şi judecat astfel, şi nu în termeni medicali, e de fapt prea-catolicism. Această stare de fapt exclude gesturile excepţionale care pînă la urmă fac istoria.

Nicolae Linca a luat singurul nostru titlu olimpic la box cu un deget fracturat. Hinault a urcat munţii cu cearcăne vinete şi cu respiraţia nazală aproape de zero (imaginaţi-vă asta în ciclism!) şi a cîştigat. Chestiunea, sigur, e delicată şi numai persoana în cauză poate decide. Tănase nu riscă nimic dacă alege repausul şi nimeni nu-l poate acuza de nimic. Sub nici o formă nu-i obligat, deşi tocmai un asemenea gest ar obliga. La respect şi la sacrificiu din partea celorlalţi. Ar fi un gest de lider. Un gest a la Rădoi.

Tăvăleala lui Tănase la cîteva secunde bune după genunchiul care i-a şters nasul a părut la “oha” cum se zice tăpşan. N-a fost. Fractură de piramidă nazală. Zece zile pe bară. Dacă ai zece zile. În 1985 Bernard Hinault n-a avut. Era în plin Tur al Franţei şi purta tricoul galben. A căzut la s