Tipsurile sunt folosite in restaurante in aproape toate tarile, mai putin in cele din Asia, desi in forme si cu obiceiuri diferite. “Tip” a intrat si in limbajul comun romanesc, mai ales datorita faptului ca “bacsis” are la noi un inteles multiplu. “Bacsis” vine din sanscrita, unde “baksheesh” are un sens triplu: cel de mica recompensa (tip), de mita (bribe) si de pomana (alms). Romana a retinut doar primele doua sensuri si, pentru a evita conotatia peiorativa, vom folosi in continuare termenul englezesc (tip/ tips/ tipping), in lipsa de ceva mai bun.

In multe tari din Europa Occidentala serviciul e adaugat separat pe nota de plata, asa ca nu prea se lasa tips. In capitale se fac multe exceptii, de regula, si se lasa si o mica suma de bani, chiar daca serviciul e inclus in nota. Daca nu e inclus, nivelul uzual e de 5-10%, cu ceva mai mult in Grecia si Irlanda, de pana la 20%. In America de Nord tips nu sunt adaugate pe nota de plata si se lasa intotdeauna 15-20%, iar in America de Sud sumele sunt cam la acelasi nivel atunci cand nu sunt adaugate direct pe nota. In Australia si Noua Zeelanda nu sunt deloc obisnuite, insa nu se mai mira prea tare daca lasi ceva, fiind mai apropiati de cultura occidentala. Insa in unele tari din Asia (mai ales in Japonia si Singapore) risti sa jignesti de-a binelea pe cineva dandu-i bani.

In Romania, tips sunt cele pe care si asa cum le stiti. Mai putin obisnuiti sunt bucurestenii cu adaugarea acestora pe notele de plata, o practica din ce in ce mai des folosita de catre restaurante. Acestea se bazeaza, mai ales, pe orgoliul clinetilor romani (oricat de saraci ar fi ei) de a nu se uita si de a nu verifica nota inainte de a plati, asa cum fac, instinctiv, cei mai multi straini. Din ce am vazut in jur, clientii lasa tot atata tip (aceeasi suma), chiar daca si pe nota de plata apar acestea, sub diverse denumiri: cover char