Cred că viaţa adevărată a fiecăruia dintre noi începe abia din momentul când ne asumăm singurătatea. Noi nu suntem decât ceea ce faptele noastre sunt, dar când te deosebeşti de ceilalţi, orice ai face şi oricum te-ai comporta nu eşti scutit de a fi invidiat şi prost judecat şi cu nimic nu vei putea plăti faptul că nu eşti un om mediocru.

Mi-ar fi greu acum a să spun cât de bine l-am cunoscut pe poetul şi "omul de renaştere" Adrian Păunescu, puţinele noastre prilejuri de vorbă de-a lungul anilor le consider totuşi un fel de "întâlniri conspirative" împotriva timpului şi a trecerii, în căutarea căii adevărului a iubirii şi a înţelegerii în această "vale a plângerii" pe care o numim (impropriu, cred eu) viaţă. Discuţiile noastre, şi cu precădere cea prilejuită de invitaţia la ultima aniversare, m-au făcut să mă consider chiar un partener de dialog cu o personalitate ce-şi contempla propriul infern în dramaticul proces cu sine, cu sănătatea precară, cu oamenii, cu istoria neamului şi cu prezentul lipsit de perspective. Port şi astăzi extraordinar de vie imaginea acelui om bine clădit ca un om al pădurilor, cu părul uşor răvăşit – precum răvăşit era sufletul lui mare strivit de vremuri, aşa cum: "Se stinge un neam chinuit mii de ani/ Un neam luminat şi puternic şi mândru,/ Jignit de duşmani , ieftinit de plăvani,/ Se-nchide-n afară şi fuge-năuntru/" (Rezervaţia de zimbri). Dar o conştiinţă mereu capabilă să se ridice deasupra cumplitelor terori, deasupra unui partid care l-a marginalizat aşa cum s-a făcut cu toate valorile, deasupra unei lumi pline de ură şi nepăsare, deasupra absurdului cruzimii unui neam blând din fire, a trădării şi a compromisului atât de la modă în lumea "cea mai dreaptă".

Trăim zilnic taina aventurii spre noi înşine, ne luptăm cu o lume care ne ucide uitarea, serbăm cu fiecare zi pământescul din noi şi propriile noastre limite şi uită