Cam cu jumătate de gură, premierul a anunţat că Guvernul intenţionează să reglementeze situaţia deţinătorilor de certificate de revoluţionar. În sensul că drepturile băneşti vor fi reduse doar pentru cei răniţi şi pentru urmaşii celor căzuţi la Revoluţie. Reglementarea ar avea un motiv moral, deşi nu lipsit de importanţă pentru starea generală a bugetului este că drepturile revoluţionarilor înseamnă câteva sute de milioane de euro, care în acest fel ar putea fi economisiţi pentru a li se da destinaţii mai potrivite.

Ne-am obişnuit ca fiecare idee a premierului – care anunţă, de fapt, o inevitabilă măsură viitoare – să fie primită cu reticenţă şi suspectată de a reprezenta interese ascunse. Cred, însă, că de data aceasta, raţiunea este destul de limpede: încetarea, după 20 de ani, a serviciilor de asistare către o categorie ce a beneficiat din plin de recunoştinţa semenilor.

Cu timpul, noţiunea de revoluţionar a suferit un proces de erodare. De la un an la altul, pe măsură ce numărul acestora creştea exponenţial, după exemplul clasic al “luptătorilor antifascişti” de dinainte de Revoluţie, recunoştinţa poporului scădea – mai ales că acţiunile întreprinse de reprezentanţii acestora aveau un unic scop: exercitarea de presiuni pentru menţinerea sau amplificarea privilegiilor. Certificatele de revoluţionar au devenit un soi de industrie a cărei producţie creştea necontenit, fără a mai putea fi controlată. “Puţini am fost, mulţi am rămas” – puteau să exclame, pe bună dreptate, cei care într-adevăr şi-au riscat viaţa pe baricadele Revoluţiei. Un eventual studiu pe care se vor încumeta cercetătorii să-l facă într-o bună zi va da la iveală amănunte stupefiante, despre securiştii şi militarii care au tras în mulţime şi au devenit ulterior eroi, despre persoane care şi-au scrântit piciorul pe scări şi au devenit răniţi în Revoluţie, despre înşi care au stat cuminţi