Ce anume aduce acest roman în peisajul actual de lectură? Înainte de toate, şi încă de la titlu, un model literar clasicist şi antichizant, care trimite la titluri precum Satyricon (Petronius), Apokolokyntosis (Lucius Annaeus Seneca) şi Erotocrit (Bitzentzos Kornaros). Apoi, privind mai departe în timp, o reluare a proiectului homeric de tratare a subiectelor epice prin intermediul versului, producând o epopee. Revenind în peisajul literaturii române, se încearcă o continuare a şirului de opere şi de autori care au cultivat poezia epică pe spaţii largi în literatura noastră: Ţiganiada (Ion Budai-Deleanu), Mihaida (Ion Heliade-Rădulescu), Sarmis (Mihai Eminescu), Papuciada (Camil Petrescu), Levantul (Mircea Cărtărescu). În biografia creatoare proprie, Caius Dobrescu ajunge să unească, aşa cum spuneam dintru început, filonul liric care alimentează plachetele de poeme Efebia (1994), Spălându-mi ciorapii (1992), Deadevă (1998), cu imboldul prozastic din romanele Balamuc sau pionierii spaţiului (1994), Teză de doctorat (2007) şi, după euroepopeea despre care scriu aici, Minoic (2011).

În sistemul de raporturi literare în care se amplasează Euromorphotikon – acest periplu în jurul ideii de a da formă euroconformă unei realităţi posibile şi verosimile – se cuvine trecută însă şi seria de lucrări cu caracter utopist, de la Dialogurile lui Lucian din Samosata la Cetatea soarelui de Tomaso Campanella, la Utopia lui Thomas More sau la Noua Atlantidă de Francis Bacon; iar într-o linie secundară, aparent, însă convocabilă cu deplină justificare, căci este vorba despre roman, până la urmă, de la naraţiunile „insulare“ despre Robinson Crusoe şi Gulliver până la Magicianul lui John Fowles.

De astă dată, erudiţia autorului are rostul principal în imaginarea şi asamblarea întregului. Tehnica aceasta face din Caius Dobrescu unul dintre autorii români actuali cei mai apro