Toate aceste întrebări sunt cele ce definesc scrisul intelectual şi politic al lui Nicolae Manolescu în anii de după revoluţie. Le-a fost dat textelor acestuia, publicate ca editoriale în România literară, să devină autentice cutii de rezonanţă, în care poate fi regăsit un spirit al epocii în care au fost scrise. Editorialele lui Nicolae Manolescu relevă calităţile rare şi pregnante ale unui prozator de idei - ele vorbesc despre ezitările unei societăţi şi stabilesc, fără a avea aerul doctoral al unei prelegeri academice, paradigma în interiorul căreia viitorul poate fi edificat. Departe de a fi supuse unei presiuni a efemerului, textele-editorial confirmă că această provocare a istoriei modifică, în adâncime, scrisul lui Nicolae Manolescu însuşi. Definirea „angajării“ este fundamentală în această ordine de idei, cu atât mai mult cu cât aceşti primi ani postrevoluţionari sunt dominaţi de fantasma politico-ideologică a „apolitismului“.

Căci un nou turn de fildeş ar fi chemat să îi adăpostească, acum, în cheie utopizantă, pe cei care se ocupă de jocul literaturii: nimic din zgomotul lumii nu ar pătrunde în această citadelă ce refuză intruziunea maculantă a politicului. Preţul care se cere plătit de aceşti noi mandarini este tăcerea şi complicitatea - un alt nume pentru castrarea critică şi cedarea în faţa puterii. Totul, în numele purităţii spiritului şi al libertăţii literaturii. Tranzacţia dintre creator şi autoritate este formulată, în orizontul anilor 1990, în termeni ce evocă însuşi contractul fondator al regimurilor comuniste.

Director al României literare în acest interval ce propune primele războaie culturale majore, Nicolae Manolescu articulează, cu sagacitate, un proiect ideologic care îşi are rădăcinile în moştenirea junimisto-lovinesciană. Referinţele la umbrele ilustre ale celor doi trimite către intenţia de a reconstitui, în contra unui val