Căutam ieri pe net numele cubanez al mentei cu care se face mojito (apropo, se cheamă hierba buena) şi din link în link am aflat că mojito era băutura preferată a lui Hemingway. Şi, uite aşa, m-a lovit pe mine ideea de a scrie un post despre băuturile preferate ale unora dintre scriitorii lumii. Un post de vară, plin de foloase, cum ar veni.
Începem, cum altfel?, cu El Mojito, băutură despre care scriitorul cubanez Guillermo Cabrera Infante (cunoscut ca şi G. Cain), obişnuia să spună că este “una pequeña Cuba”. Se spune că mojito se trage din El Draque, o băutură din secolul 16, numită aşa în onoarea corsarului englez Sir Francis Drake.
La început, mojito era preparat cu aguardiente, un precursor al romului, obţinut din suc de trestie de zahăr. “În momentul în care aguardiente a fost înlocuit cu rom, El Draque a devenit Mojito”, ar fi proclamat prin anii ‘40 dramaturgul cubanez Federico Villoch. Numele de mojito vine din cuvântul african mojo, care înseamnă “a face o mică vrajă”.
Ernest Hemingway obişnuia să bea mojito în barul La Bodeguita del Medio, deschis în 1942, şi despre care se spune că ar fi locul în care a luat naştere mojito în forma de acum. Pe unul dintre pereţii barului atârnă şi astăzi, înrămată, bucata de hârtie pe care Hemingway a scris “My mojito in La Bodeguita, My daiquiri in El Floridita“.
Mojito se face după nenumărate reţete, cea clasică fiind: o linguriţă de zahăr pudră sau lichid, sucul a două lămâi verzi (lime), patru frunze de mentă, două frunze de hierba buena, 50 ml de rom şi gheaţă. Un Mexican Mojito conţine tequila în loc de rom, un Nojito sau Virgin Mojito nu are alcool deloc, iar pentru un English Mojito se înlocuieşte romul cu gin.
***
Dacă Hemingway prefera mojito, Oscar Wilde era mare fan absint. Tare (până la 72 de grade), verde, făcut din aşa-numita “Sfânta Treime” – pelin, anason şi fenic
