Un număr mare de profesori nu a obţinut nota necesară la examenul de titularizare şi au şi început să se audă indignările: „Cum, ăştia ar trebui să-i înveţe carte pe copiii noştri?".

Problemele sunt însă altele. Profesori picaţi la titularizare au existat în fiecare an. Aşa cum există medici, instalatori sau zidari mai buni sau mai răi, există şi profesori foarte buni, şi mediocri, şi rataţi. Numai că, în interminabila noastră tranziţie, meseria de profesor în ansamblu a fost compromisă. E la îndemână să spui că tinerii nu mai sunt atraşi de domeniul învăţământului din cauza salariilor prăpădite. E corect, dar insuficient pentru a explica decăderea meseriei. Profesorul nu mai e o fiinţă respectată, cu un anumit statut social: tot felul de mitocani şi de burtă-verde care au avut „succesuri" şi învârt banii pe degete sunt priviţi cu mai mult respect (sau măcar cu invidie) decât bietul profesor care nu are alt capital decât ştiinţa lui de carte şi vocaţia de a împărtăşi copiilor ce a învăţat. Apoi, cariera de profesor e punctată de bariere birocratice: performanţa nu e răsplătită, nici măcar simbolic; în schimb, „sistemul" face tot felul de evaluări formale, peste care trec la fel şi cei buni, şi cei mediocri. Directorii de şcoli sunt puşi cel mai adesea pe bază de „sprâncene" politice, nu pe merit; au fost botezaţi, la plesneală, „manageri" (că sună frumos şi occidental), dar nu contează dacă îşi gospodăresc bine şcoala, căci pot fi schimbaţi oricând dacă se schimbă partidul de la conducere. Iar partidele noastre n-au făcut decât să politizeze stupid domeniul educaţiei: toate au declarat că e o „prioritate naţională", dar nicio majoritate parlamentară şi niciun guvern n-au reuşit să reformeze sistemul şi să redea meseriei de profesor demnitatea pierdută. Aşa s-a ajuns ca această meserie în care vocaţia e foarte importantă să fie practicată de foarte mulţi oa