Curajul interpretativ al cercetătorului, atent cititor al tuturor contribuţiilor autorului „şaizecist“, îşi ia ca suport iniţial câteva afirmaţii făcute de enigmaticul Bănulescu abia în ultimii săi ani şi parcă în treacăt. Scriitorul atât de parcimonios în a vorbi despre sine, despre biografia lui, despre opera şi arta sa literară, a intrat pe ultima turnantă într-o fază confesiv-testamentară, contrazicând net clişeele critice deja formate asupra scrisului său. Iată un fragment despre Rebreanu, figură care l-a fascinat pe Ştefan Bănulescu şi pentru care a mers, în tinereţe, în cercetare de teren la Prislop: „El a rămas figura care m-a obsedat o viaţă întreagă. Cum a fost posibil ca în această proză românească, invadată mereu de bube de stil, cum a fost posibil ca omul acesta să aducă lumina cuvântului simplu? Totdeauna am privit la el ca să fur o rigoare. Eu am fost numit stilist. Inexact! Să ştiţi că am căutat rigoarea cuvântului“. Şi, încă mai clar: „Eram prea legat, strânsesem prea mult în mine din această lume, care nu era o lume ireală. Ireală a apărut criticilor, care erau crescuţi în plin comunism. Ei nu mai aveau nici o punte de legătură. Criticii fals au socotit că eu sunt un scriitor al lumilor fantastice. Inexact. Lumea asta este foarte realistă. Ceea ce am pus eu pe masă era o lume care a trăit şi trăieşte încă în foarte mulţi oameni“.

Stilist, indubitabil Bănulescu este; creator al unei lumi fantastice, de asemenea. Plecând însă de la aceste surprinzătoare afirmaţii şi negaţii finale, Bogdan Popescu vrea să analizeze şi, la rândul lui, să pună pe masă realitatea documentară de sub aburul fantastic sau magic bănulescian. Cu opera şi personajele scriitorului în minte, în memoria activă ce permite comparaţii, filiaţii şi asocieri, el îi parcurge etapă cu etapă biografia. Rezultă un portret în mişcare şi o sumedenie de fire subţiri, dar vizibile, c