Pedagogia, şcoala în general, are menirea să stopeze agresivitatea şi creşterea în volum a "prostiei sociale". Aceasta din urmă "decuplează inteligenţele active, sugrumă critica de jos şi încurajează selecţia nonvalorilor". "Prostia socială" are propria-i elită, structurată pe măsură ce "turma se alcătuieşte: măgarul îşi ia doctoratul şi devine gânditor, câinii îşi iau licenţa în drept, primesc pistoale şi dreptul de a se considera lupi: lupi geto-daci. Limba devine limbaj şi limbajul lătrătură. Aplauzele şi uralele înlocuiesc opinia publică şi liberul arbitru".

Potrivit lui Ion D. Sîrbu, "prostia socială" nu este altceva decât "o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă".

Pedagogia este la rândul ei subminată de sistemul socio-politic care o finanţează. Începând cu anii '50 şi terminând cu deceniul opt al secolului XX, "liceele de elită au ajuns licee ale elitelor", selecţia a devenit o "antiselecţie" şi "tot ce se învaţă nu e decât o simplă suprasolicitare a memoriei: inteligenţa, raţiunea şi imaginaţia au dispărut şi din metodică, şi din dialectica de catedră". La rândul său, profesorul "a ajuns un simplu agent al controlului de stat: transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocţia şi imoralitatea prin chiul şi hoţie. Ideile generale au murit, facem şi limbi fără limbă, gândim fără logică, cunoaştem şi ne cunoaştem fără morală, drept, psihologie". Astfel că "toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane".

Sistemul de învăţământ socialist a creat prototipul tocilarului ca model de succes social şi piesă finită foarte apreciată de pedagogia modernă. Ce a însemnat dictatura "tocilarilor-roboţi deveniţi modele de fruntaşi la învăţământ, seco