Dincolo de unicitatea oricărei fiinţe, de existenţa sufletului, a ceva inefabil, în orice caz, care transcende trupul, reţeaua complicată a creierului rămâne o enigmă, cel puţin tot atât de mare, pentru că nu e cunoscută decât în mică parte de către oamenii de ştiinţă. Şi atunci, câte speculaţii nu se pot face cu privire la el, la acest creier atât de puţin cunoscut?

Eroul Samanthei Harvey din romanul Ţinutul pustiit, apărut la Editura Litera (traducere de Ioana Opaiţ), Jake, se trezeşte în prag de pensionare într-unul dintre acele momente din viaţă când eşti aproape obligat să-ţi faci bilanţul: Helen, soţia lui, îl părăsise, în urma unui atac cerebral, la vârsta de 53 de ani, fiica lui preferată, Alice, murise de mică, fiul său, Henry, se află într-o închisoare, după ce comisese o infracţiune, într-un moment de nebunie, cauzat de moartea mamei sale. Mama lui Jake, Sara, e şi ea decedată, iar de Jake se ocupă, după 30 de ani de aşteptare, Eleanor, o prietenă din copilărie care îl iubise mereu.

Amintirile, din care Jake vrea să îşi reconstruiască trecutul, pentru a-l avea la îndemână, pentru a-l recupera din calea uitării, nu pot fi însă un sprijin, pentru că veridicitatea şi consistenţa acestora sunt ameninţate grav de maladia Alzheimer. Urmând un tratament cu pastile şi făcând vizite periodice la medic, Jake învaţă să convieţuiască cu o boală care, insinuându-se treptat în creier, lasă iluzia unei agresivităţi amânate.

Romanul începe cu survolarea tărâmului natal, englezesc, al lui Jake, el aflându-se într-un avion mic, singur cu pilotul. Acest zbor pe deasupra orăşelului, a pădurii Quail, a închisorii pe care chiar Jake o proiectase, fiind arhitect, şi în care se află temporar fiul său, Henry, este o prefigurare a survolului pe care eroul îl va face constant asupra propriei sale memorii. Tentativei voluntare de regăsire a unor amintiri precise i