Mai întîi să vă recomand un articol excelent care loveşte în principalele puncte de sprijin ale unei ipocrizii publice de dimensiuni pantagruelice.
Ignoranţa elevilor noştri este ignoranţa noastră. Nu fac decît să ne ofere o lecţie feroce de adaptare. “Nu pun botul” la ce le spunem, ci ne învaţă lecţiile din ce facem. Şi apoi o fac apoi chiar mai bine. Un fragment din articolul lui Barber (îl puteţi citi integral aici)
Our children’s illiteracy is merely our own, which they assume with commendable prowess. They know what we have taught them all too well: there is nothing in Homer or Virginia Woolf, in Shakespeare or Toni Morrison, that will advantage them in climbing to the top of the American heap. Academic credentials may still count, but schooling in and of itself is for losers. Bookworms. Nerds. Inner-city rappers and fraternity-house wise guys are in full agreement about that. (…) Why, then, are we so surprised when our students dismiss the debate over the origins of civilization, whether Eurocentric or Afrocentric, and concentrate on cash-and-carry careers? Isn’t the choice a tribute not to their ignorance but to their adaptive intelligence? Although we can hardly be proud of ourselves for what we are teaching them, we should at least be proud of them for how well they’ve learned our lessons.
M-am plictisit să rîdem de perlele elevilor şi ale candidaţilor pentru “titlurarizare”. Scurtă paranteză. Ăla e un concurs pe bune? Cînd zeci de mii se bat disperat să obţină un job cît de cît, iar locurile bune, “în oraş”, sînt numărate pe degete? Ne mirăm că şcolile slabe au devenit adevărate gări părăsite pentru suplinitori?
Să ne întrebăm ca Barber cine-ce ne dă dreptul să ne dăm atît de şmecheri? ce facem noi atît de cultural interesant încît să fim credibili cînd ne plîngem de sistemul educaţional? Sondajele spun că citim de ne rupem, că nu m
