Translarea arhitecturală, dintr-un spaţiu într-altul (cultural şi constructiv), oricât de provocatoare ar fi, nu este atât de pregnantă ca efect, precum este conţinutul tactil şi olfactiv al lucrării, tipic pentru Nelson, cel ce stilizează asiduu şi pedant, până la astenie, o distopie domestică altermondialistă, devenită scenografie de videoclip. Precum toate instalaţiile sale, şi aceasta este un anti-Disneyland prezentat ca Disneyland alternativ, un fel foarte british de a contraface precarul, deviantul şi murdarul, până ţâşneşte nu puroi, ci fashion pur din el. Labirintul slinos din pavilion e ca un traseu tăiat în margarina mentalului cultural actual, un tablou vivant al adevăratului lux interior, intelectual. Derizoriul şi disoluţia materiilor (feşe pătate, chimicale şi fierotanii obscure, şpanuri încâlcite), ce zac în colţurile chiţimiilor în cel mai rafinat şi iniţiatic mod cu putinţă, oferă, de fapt, o experienţă anti-estetică de un estetism ce depăşeşte chiar şi pe acela al pompei de spirit instalate de către James Turrell în Arsenale. Totul e prea curat murdar la Mike Nelson; ca şi Turrell, el deschide doar o „poartă stelar㓠pentru cultul artei. Doar că el este un apostol al ecologiei umane curente, pentru care fetidul (perceptiv şi intelectual) devine dulcea madlenă ce te aruncă-n universuri vintage, specifice unui alexandrinism trecut prin minimalism şi conceptualism, ce travesteşte bunăstarea de fond în nestare de formă. Fugind de simulările acestor omdroizi esteţi şi cuviincioşi, juriul Bienalei a îmbrăţişat pavilionul Germaniei, decernându-i Leul de Aur al acestei ediţii, pentru instalaţia Christoph Schlingensief.

Totul este rebarbativ, enorm, exagerat, obscur şi ameninţător în pavilionul german, de la titlu, Eine Kirche der Angst vor dem Fremde in mir (O biserică a fricii contra străinului dinăuntru), până la autorul scandalos dar absent, Sc