Timp de mulţi ani, am revenit în ţară pentru nu mai mult de trei săptămâni de lafuri cu doar prieteni şi rude. România Mică, a mea, e mai puţin un spaţiu şi în întregime o alcătuire ideală şi acută de oameni şi de timpuri un peisaj. Dar, anul trecut, am stat prea mult în ţară: regula celor trei săptămâni s-a dus pe apa a şapte Sâmbete. Din Mică, ţara mi s-a prostit în Mare. Am văzut prea multe în decese dese; i-am văzut pe prea mulţi, iar pe unii, de prea multe ori. Şi n-am mai ştiut cum să mă mişc prea repede pentru ca nemişcarea să nu mă mişte. Se dăduse firman că ţara e în criză şi toată lumea se plângea de asta; în cârciumile pline ochi-uscaţi de plângăcioşi, mai toţi vorbeau de politică de parcă stăteau la coadă la policlinică. Witz-ul românesc se tocise, aura îi arăta şi-i suna a tinichea, lumea mormăia morn, crizându-se în cor obez de sine. Când criza-i şozul, witz-u-i viţiu, căci noi: serioşi, morali şi morţi.
De astea din urmă, de mult mă apăram prin scris pentru şi din România Mică împotriva celei Mari, deşi nu am făcut armata la grăniceri. Doar că, blestemat lucru, după ce m-am întors în Canada, la sfârşitul verii, de câte ori încercam să scriu în română, de şi mai multe ori nu-mi ieşea. A fost aşa: începeam cu câteva vorbe pe româneşte; ele se propteau ca-n noroi un măgar, iar eu mă opinteam să le împing înainte, când suav, când heirupestru. Nimic nu mergea: vorbele şi cu mine nu ne priveam, dar împreună ne holbam îndelung în anus diaboli. Pana penei? Depresie? Criză? Apoi, deodată, ca şi cum discul ar fi fost zgâriat, frazele îmi săreau în alte limbi. Nu doar în cele în care scriu, ci şi în germană sau italiană ori, uneori, găseam litere greceşti în word, care să-mi ascundă neputinţa în coduri magnetice. Nu era spaima de coala albă, de ecranul înfometat de cap de semne şi indiferent la ele. Ce începea pe româneşte se cerea descris, ca-n nopţ
