Dincolo de gravitatea crizei economice care ameninţă moneda Euro şi, indirect, proiectul pe termen lung de integrare economică europeană, mulţi comentatori au descoperit ce sursă interesantă de idei politice este experienţa Greciei de lunile acestea. Sursa: EVZ

Pentru unii manifestaţiile de stradă din piaţa Syntagma sunt nimic altceva decât poporul trezit la viaţă, după o lungă letargie, gata să-şi ia soarta în propriile mâini. Ca atare, avem un lung şuvoi de editoriale în această cheie optimistă.

Pentru mica sectă a radicalilor de stânga – mică, dar pe val – indignarea populară reprezintă nu doar o formă, ci singura formă de acţiune legitimă atunci când o ţară se confruntă cu probleme de insolvenţă bugetară. Avem aici varianta contemporană a vechii teorii spartako-troţkiste “cu cât e mai rău, cu atât e mai bine": adică situaţia devine atât de nesuportat încât lumea va ieşi la rebeliune necontrolată – la jacquerie – şi va da foc şandramalei. Din cenuşa acesteia vom făuri, ca o pasăre Phoenix, societatea viitorului…

Pentru alţi analişti, ceva mai puţin milenarişti, cazul grecesc este o ocazie de a descoperi ce se ştia deja de la începuturile tranziţiei post-comuniste, dar se cam uitase între timp: că democraţia înseamnă mai mult decât pluri-partidism şi alegeri libere periodice. Anume, ea presupune în plus control permanent din partea unui public angajat şi rezonabil informat (cetăţeni, mediu de afaceri, ONG-uri etc.) care să urmărească şi să cenzureze în fiecare zi acţiunile guvernului liber ales. Ce vedem acum în pieţele Greciei ar fi tocmai stadiul înfloritor al acestei democraţii maturizate, care, iată, monitorizează puterea şi îi dă peste mână, ba în privinţa acordului cu FMI, ba pe vreo măsură de austeritate punctuală.

Ar fi frumos să fie aşa, numai că imaginea aceasta e foarte parţială. După părerea mea, departe de