- Social - nr. 827 / 20 Iulie, 2011 O dimineata senina de iulie prevesteste o noua zi caniculara. In Gara Mare, cativa calatori se indreapta, mai degraba plictisiti, spre trenurile care urmeaza sa-i duca intr-o directie sau in alta. De fapt, spre stanga, spre Razboieni, ori spre dreapta, spre Deda. Le vad inca destul de bine, trenurile, fiindca buruienile dintre sine inca n-au napadit tot peisajul. Cateva vrabiute si porumbei isi fac rondul si zborul matinal pe peronul garii. In sfarsit, trenul se pune in miscare. Un tren nu se pierde printre buruieni, fiindca urmeaza o singura si sigura cale de circulatie: a sinelor. Dar sa precizez: m-am urcat in trenul spre directia Razboieni. Din fereastra vagonului, se deschide imaginea terenurilor cultivate, in partea de sud a Campiei Transilvaniei, in localitati, ba chiar si intre ele. Se vede ca, totusi, preocuparea pentru munca ogorului inca n-a pierit in totalitate. Cei care stiu sa-l lucreze, ca asta au facut de-o viata, nu se opresc din munca, pana cand mai au zile si putere. Trecerea trenului prin gari si halte lasa in urma imagini greu de suportat: cladirile de unde candva se cumparau bilete de calatorie si latrinele aferente au ramas in paragina, degradate de timp, de vreme si de hotii care le bantuie. Un hot descurcaret fura chiar si dintr-o latrina, daca n-o poate lua cu el, cu totul. Povestile cu fantomele sunt... doar povesti. Trenul se opreste in halta Chirileu, apoi porneste din nou la drum. In cateva secunde, compartimentul in care stateam singur devine arhiplin si... intunecat. Pe bancheta din fata deslusesc, apoi numar, cinci copii de tigani. Toti par sa aiba aceeasi varsta, cam intre 8 si 10 ani. La ei, varsta e ceva mai greu de stabilit. Alaturi de mine se asaza, obosita, o tiganca in varsta, cu fata brazdata de riduri si cu un copil de vreo doi ani in brate. Nu poate fi copilul ei, ma gandeam in sinea mea,