La 25 mai 1949, în şedinţa Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român s-a hotărât începerea lucrărilor de construcţie a Canalului Dunăre – Marea Neagră, precizându-se că acţiunea urma să facă parte din ”programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”.
Scopul construirii Canalului erau de a asigura “transportul cel mai ieftin şi mai scurt pe apă spre Marea Neagră, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor pentru îmbunătăţirea agriculturii, combaterea secetei care ameninţă continuu acest ţinut”. De executarea operaţiunilor de proiectare, studii şi construcţii montaj răspundea Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră, subordonată direct Consiliului de Miniştri.
Lucrările au început în vara anului 1949 şi au durat până iulie 1953. Proiectul prevedea un traseu cu o lungime de 65-70 de km, de-a lungul căruia erau înşirate mai multe colonii de muncă. Forţa de muncă era de trei feluri: muncă liberă plătită, cu oameni cu profesii diferite recrutaţi din toată ţara; militari în termen (dintre care unii lucrau în construcţii, în timp ce alţii erau însărcinaţi cu paza deţinuţilor politici); deţinuţi politici, cu condamnări administrative sau penale.
La 24 martie 1950, conducerea Ministerului de Interne a hotărât folosirea pe şantierele de la Canal a următoarelor categorii de deţinuţi: condamnaţii pentru port ilegal de armă şi pentru încercarea de trecere frauduloasă de frontieră şi condamnaţii pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Deţinuţii politici erau consideraţi în actele oficiale drept ,,forţă de muncă pentru completarea efectivelor muncitoreşti”, cu statutul de ,,colonişti M.A.I.”. Ei au fost repartizaţi la muncile cele mai grele. Numărul lor a variat în funcţie de amploarea lucrărilor, sporeau mereu, ajungându-se în aprilie 1953 la peste 20.000