Cel mai simplu lucru e să găsim un vinovat. El ne va salva de povara conştiinţei. În capul lui ne putem vărsa zoaiele.
Tatăl unui marcant personaj politic actual scria, în plin proletcultism românesc, versurile „Mai trece-o noapte şi mai trece-o zi / Se-ascute lupta dintre clase"... Marele public le-a uitat. Ca pe orice prostie. Societatea construită pe antagonismul de clasă părea că şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, deşi crease o pătură specială, a profitorilor sistemului: activişti, securişti şi neamurile lor. Noţiunea clasică de „clasă" ieşise din uz. Societăţile moderne se fundamentează chiar pe hulita clasă de mijloc. Noţiunea are trei principii: venit, abilităţi şi un soi de cultură socială, care asigură funcţionarea economiei, precum şi relaţiile dintre cetăţeni. Dar se putea ca România să nu facă excepţie? De 20 de ani lăudăm şi construim, precum Caţavencu, această fantoşă. După cum constatăm din statistici, inclusiv cele oficiale, România e o ţară de sărăntoci, veşnic exportatoare de forţă de muncă. Dintre cele 20 de regiuni sărace ale Europei, România deţine nu mai puţin de şase în primele zece şi, dacă nu ar fi existat o regiune bulgărească mai amărâtă decât toate, eram primii în top.
Dar nu despre sărăcie vreau să vorbesc, ci despre consecinţa acestei sărăcii generalizate: clasa mijlocie românească s-a topit pentru a deveni o păturică neînsemnată şi înspăimântată de viitor. La o primă privire, acest motor al economiei s-a gripat. Profesiile liberale sau de înaltă calificare care o caracterizează nu mai au farmec pe la noi. Cei chemaţi să învârtă rotiţele şi pârghiile ori au plecat, ori au trecut într-o categorie inferioară, ca un boxer nemâncat, ce atinge greutatea admisă, dar nu mai are forţă să intre în ring. Clasa de mijloc e, azi, ţinta atacurilor de-a valma. În rol de ţap ispăşitor, e luată sistematic la refec. Marele reproş,
