Criza Greciei, a Portugaliei, a euro, revoluţiile din ţările arabe şi fenomenele migratorii ulterioare, toate acestea au contribuit la crearea în Uniunea Europeană a unui climat „de criză”, caracterizat de neîncrederea crescândă între statele membre. Această atmosferă se resimte în mod acut şi în cazul dezbaterilor din jurul reformării Schengen unde două poziţii antagoniste pot fi identificate: re-naţionalizarea acestui acquis major al construcţiei europene versus aprofundarea europenizării sale. Aşa cum vom arăta în prezentul articol, extinderea acestui spaţiu la România şi Bulgaria nu poate fi înţeleasă în afara acestei discuţii mai largi, viitorul aderării fiind strâns legat de rezultatul acestei dezbateri.
În 14 iunie 1985, ziua semnării acordului Schengen, Robert Goebbels, Secretar de Stat luxemburghez pentru Afacerile Externe, declara cu satisfacţie că semnarea acestui acord simbolizează caracterul comun al construcţiei europene. Douăzecişişase de ani mai târziu, dezbaterile în jurul Schengen-ului pun sub semnul întrebării durabilitatea solidarităţii europene în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a persoanelor, acestea opunând două tendinţe: re-naţionalizarea şi europenizarea.
Re-naţionalizarea…
Lăsând deoparte cazul aderării României şi Bulgariei la zona europeană de liberă circulaţie, care este întru-câtva deja o primă dovadă a lipsei de solidaritate europeană, semnalul vizibil al re-naţionalizării Schengen vine odată cu scrisoarea din 26 aprilie adresată de Franța si Italia Comisiei Europene prin care se cere acesteia revizuirea acquis-ului Schengen. Scrisă în contextul “crizei” provocată de imigranţii revoluţiilor arabe din Africa de Nord, aceasta face apel la o reflecţie asupra unei metode prin care frontierele interne să poată fi reintroduse în cazuri “excepționale”.
Comisia Europeană a răspuns prompt acestei cereri venită
