Mi-amintesc un film văzut în copilărie: undeva, în Germania, după război, famili sărace îşi trimiteau copiii pe lângă căile ferate, unde aceştia urcau din mers în tren şi aruncau cărbuni, pe care cei de jos îi strângeau şi-i duceau acasă, să se încălzească cu ei.

Acum, după 50 de ani, nu cred că se mai poate vorbi despre o sărăcie de acelaşi tip. Există, însă, o certă ocupaţie de genul ăsta. Majoritatea aşezărilor de pe lângă nodurile de cale ferată sunt compuse din persoane care au făcut din furtul din tren – o ocupaţie durabilă şi rentabilă. Chitila se numără printre “vedetele” de pe harta hoţiei. Acolo, un important procent al populaţiei – nu doar din cea de culoare – trăieşte de pe urma spargerilor date din mers de echipe bune organizate şi care beneficiază de surse autorizate de informaţii din rândul chiar al ceferiştilor, care-şi iau şi ei partea lor.

Episodul focoaselor nu face decât să deschidă o fereastră spre această îndeletnicire lucrativă, netulburată, de multă vreme, de autorităţi. Cu siguranţă că cei care au dat lovitura, habar n-au avut ce era în lăzi şi, când au văzut, i-au trecut toate transpiraţiile şi n-au ştiut cum să scape de ele. Este aproape sigur că oprirea neprogramată, pentru ca mecanicii să poată vinde motorina, făcea parte din planul curent în care erau – foarte probabil – implicaţi şi jandarmii care au închis ochii la această abatere de la program.

N-a fost vorba, deci, de un furt specializat, din cele care hrănesc imaginaţia amatorilor de diversiuni. Focoasele respective n-aveau cum să ajungă în mâinile teroriştilor, câtă vreme erau în cele ale unor nătărăi pentru care nu conta natura ciordelii.

N-aş fi pierdut vremea cu această poveste dacă ea nu ar fi titpică pentru ceea ce se întâmplă în România: hoţia generalizată! Nu există, practic, domeniu, ramură, zonă sau cum vreţi să-i mai ziceţi în care nu se manifestă