Din toate cărţile învăţate în liceu, iar unele şi în facultate până prin anii ’70, am rămas cu o ideea de bază: toţi marii oameni ai culturii şi ai ştiinţei, atât din România, cât şi din lumea largă porniseră în viaţă şi în profesie strălucit, dar nu reuşiseră să ajungă la un maximum de împlinire şi sfârşiseră în greşeală, pentru că nu reuşiseră să înţeleagă, din mersul istoriei de până la ei, că într-o zi avea să se nască Lenin şi că societatea, ce urma în mod necesar după capitalism, era comunismul.
Nu o apucaseră chiar toţi pe căi care nu duceau nicăieri ori mai bine zis care nu duceau spre înţelegerea inevitabilului, adică societatea comunistă. Unii ajunseseră destul de aproape de marea iluminare. La un moment dat am început să mă întreb de chestiunea întâietăţii. Păi, îmi ziceam eu cu mintea mea de licean crescut în respectul pentru buchea cărţii, dacă toţi marii oameni de dinainte de Lenin ar fi mers pe drumul care ducea drept spre ideea comunistă, Lenin n-ar mai fi fost deloc cel care a fost. Iar dacă Lenin nu ar mai fi fost cel care a fost, însemna că şi comunismul ar fi fost altfel.
Concluzia nu putea fi decât una singură: marii oameni de dinainte de Revoluţia bolşevică din Rusia nu trebuiau anatemizaţi, fiindcă fuseseră atât de imperfecţi. Dacă nu erau ei atât de imperfecţi ori de limitaţi, Lenin ar fi contat doar ca unul din miile de simpli clarvăzători sociali. În nici un caz ca primul între aceştia.
Practic, am început să mă îndoiesc că toată omenirea de dinainte de Lenin ar fi avut nişte limite şi că fără Lenin ar fi bătut pasul pe loc, rămânând capitalistă în ziua în care un dascăl de literatură folclorică ne-a comunicat grav şi compătimitor că şi Eminescu avusese limite.
Ciudată situaţie: Eminescu, deşi fusese genial, eşuase într-o fundătură, în schimb, mediocrul acela de la catedră le ştia pe toate, ştia până unde-i dusese
