Atunci cand m-am pregătit pentru o trepanaţie pe creier, în Germania, ultimul lucru de care aş fi ţinut seamă ar fi fost aspectul post-operator al părului. Nici în zilele mele bune, mersul la cuafor nu era hobby-ul preferat. Iar în contextul bolii, pe lângă implicaţiile paraliziei care se accentua, a unei mari intervenţii, a presiunii de a găsi rapid specialişti, a aspectelor financiare, a deplasării, a şocului familiei, ba chiar al senzaţionalului situaţiei, acesta chiar nu conta. Îmi părea superfluă insistenţa profesorului Bertalanffy asupra esteticii frizurii. Dacă însă o luai în serios, atunci pacientul, după trauma unei operaţii, nu mai are nevoie de frustrările de a se înfăţişa chel sau de a-şi ascunde cicatricile enorme, dar mai ales nu are nevoie de privirile insistente ale proştilor care iute se găsesc să se mire. Cochetam între o tunsoare şi legarea unei basmale azurii, atâta tot.

Domnia sa mă asigura că ştie că pentru oricice contează foate mult cum arată şi va avea grijă să nu mă ciufuleasca prea tare – să-mi radă doar o fâşie îngustă, puţin sesizabilă la un păr lung ca al meu, iar prins cu stil, nu se va vedea. Acuma, e clar că eu nu sunt orice persoană, sunt o „filosoafă” autentică, latură uşor de dovedit de toţi cei care m-au cunoscut anterior: rupturi metafizice, despicarea firului în patru(!), puncte de vedere considerate obiective – la limita de a supăra prietenii, o carieră profesională, activism, implicare socială, etc. Si mai ales, anumite lecţii primite de la viaţă în plan personal m-au convins, în urmă cu „mii” de ani, să nu pun preţ pe aparenţe. Inainte de a cunoaşte procedurile doctorilor germani, fiica şi soţul meu au abordat vag acest subiect şi, in noaptea dinaintea operaţiei, mă amuzam ce perucă mi-aş dori, ce lungime şi culoare de păr (cam demult eram blondă), unde să o căutăm şi ce facem dacă nu există servicii de furnizare a