- Social - nr. 828 / 21 Iulie, 2011 Hulirea caselor de copii, inceputa cu cativa ani in urma, am inteles-o ca pe un preludiu la desfiintarea lor. Ma simt dator sa aduc putina lumina acolo unde altii nu gasesc decat intuneric. Aflu, recent, ca un cineva a turnat, in strainatate, un film in care blameaza institutiile romanesti de ocrotire a minorilor prin grija statului. Am lucrat la Casa de Copii din Miercurea Nirajului, timp de 12 ani, incepand din 1954; 5 ani ca educator si 7 ani ca director. E drept ca, in perioada de inceput, a fost greu: hrana mai putina, echipamente primite care nu erau pe masura elevilor, spalatul in lighene etc. Ulterior, au fost amenajate grupuri sanitare moderne, a fost inlocuit cazarmamentul si paturile de fier, a fost organizata o orchestra de chitare si mandoline, care a ajuns pana la faza pe tara a concursurilor. Ne-am straduit sa cream in Casa de copii o atmosfera cat mai apropiata de cea de camin parintesc. In ultimii ani, am reusit sa sarbatorim, in fiecare luna, zilele de nastere ale copiilor, acordandu-le daruri care, desi de mica valoare, ii bucurau. In raport de capacitati si de dorinte, copiii au urmat scoli profesionale si licee, unii chiar si universitati, si ne-am ocupat de ei pana la incadrarea in munca. Acum, unul dintre fostii asistati, Marin Caldarariu, depune eforturi sustinute si laudabile pentru a scoate la lumina adevarul, cu tot ce a fost bun si rau intr-o perioada istorica atat de grea a poporului roman. Isi implineste o datorie morala fata de cei care n-au avut parte de caldura parinteasca, datorita soartei si vitregiilor vremurilor. In 1957, am participat la cursuri cu educatorii, la Institutul Central de Perfectionare a Cadrelor Didactice, din Bucuresti. Mi-a ramas in memorie chipul doamnei conf. univ. Ioana Ionescu, buna cunoscatoare a problemelor din casele de copii, ca urmare a vizitelor facute la multe dintre