„O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşescu”, cel mai recent volum pe care Mircea Mihăieş, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, l-a semnat împreună cu politologul Vladimir Tismăneanu, este o radiografie a spaţiului public şi politic românesc al ultimilor 20 de ani. L-am invitat pe profesorul universitar, eseistul şi editorialistul Mircea Mihăieş – de ani de zile, unul dintre vârfurile intelectualităţii din România şi o prezenţă constantă în spaţiul public românesc –, la un dialog despre problemele din societatea românească, probleme la care contribuim poate şi noi şi care ne privesc pe toţi, care ne ţin captivi într-o tranziţie „mai lungă decât veacul”, despre rolul şi responsabilitatea intelectualilor publici în viaţa cetăţii, dar şi în viaţa politică despre motivele încercărilor de delegitimare a lor, dar şi despre tarele presei reflectate în societate sau invers.
„După 1990 nu a fost o transformare a gunoaielor în ceva sublim, a fost o dezgheţare a lor”
Aţi lansat recent, împreună cu Vladimir Tismăneanu, volumul O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşescu, „superbul manual de morală civică angajată”, cum îl numeşte Horia Roman Patapievici, fiind „martorul de neocolit al modului în care societatea românească a aşteptat, timp de douăzeci de ani, să obosească nedreptatea: a firii şi a netrebniciilor proprii”. De ce nu oboseşte nedreptatea în România?
S-ar putea să fie o caracteristică a noastră, noi lucrăm de obicei cu stereotipuri : ştim despre nemţi că sunt ordonaţi, harnici, ştim despre francezi că au un anumit tip de imaginaţie. S-ar putea ca noi să fim neobosiţi în mizerie morală, pentru că ceea ce vedem de 20 de ani de fapt nu e mizeria vremurilor actuale. Citeam mai demult o metaforă a lumii comuniste, în care erau adunate toate gunoaiele, dar prin metodele de represi