În Nepal am tras cea mai tare răceală din ultimii ani. Veneam de la bine şi cald din Tailanda la bine şi frig în Nepal. Asta e explicaţia logică. Eu însă prefer să cred că m-au blagoslovit oamenii sfinţi de nu m-am văzut.
Oamenii sfinţi sunt nişte fiinţe speciale ce o ard toată ziua la soare (sau nu, în funcţie de sezon) şi aşteaptă donaţiile oricui, dar mai ales ale turiştilor care, văzându-i atât de împletiţi şi văcsuiţi sar repede să-şi facă poze cu ei. Dar cum distracţia costă, trebuie să le plăteşti pentru asta. Cât? Numai ei ştiu. Câteodată sunt mulţumiţi cu 20 de rupii nepaleze, alteori fac scandal chiar de le dai 100. Eu cred că nu le-am dat cât trebuia şi mi-au dorit să-mi curgă nasul, să mă doară gâtul şi să fac febră. Au fost eficienţi.
Pashupatinath e cel mai mare templu din Nepal şi cel mai sfânt pentru hinduşi. Oamenii vin aici să facă ce se face pe la temple, dar mai ales să moară. Cu drag. Şi asta pentru că Pashupatinath e pe malul râului Bagmati, unul din afluenţii Gangelui. Şi după ce mor şi sunt arşi, oamenii devin cenuşă, care cenuşă e măturată în Bagmati şi Bagmati o duce în Gange. În Gange le place lor (acum nu că aş fi stupid să nu ştiu de ce le place în Gange, dar nu vreau să scriu istoria religiilor). Cum zilnic moare un om, zilnic e spectacol pentru turişti la Pashupatinath. Non hinduşii stăm cu toţii şi ne mirăm cum ard oamenii pe marginea râului. Râu în care unii se spală, alţii spală haine şi mulţi sunt ieşiţi la picnic complet cu faţă de masă, tacâmuri şi multe recipiente cu mâncare. Prindem cu nările mirosuri ciudate şi ne întrebăm dacă aşa miroase carnea de om friptă. Friptă şi arsă scrum. Şi încercăm să nu respirăm pe gură. Acum, eu eram răcit...
La Pashupatinath, în afară de spectacolul vizual şi olfactiv nu sunt multe de văzut pentru că templul propriu-zis este off-limits pentru non-hinduşi însă cât e plin e pes
