A îmbrăcat atâtea nuanţe de verde câte n-a văzut marea, de la brotac, la verde praz. Un hârb. Era însă bun la toate, de la plimbări la Sabar unde noi, copiii, ne scăldam în neştire printre pungi de plastic, crengi rupte, cai, vite, maşini sau oi aduse la spălat, până la cărat porci, viţeluşi sau curci pe bancheta din spate pe care, de multe ori, o împărţeam cu dobitoacele.
Îl dispreţuiam. Astăzi, am ajuns să-mi amintesc cu drag de nebuniile pe care le ducea în spate. Nostalgică. Îngăduitoare. Şi brusc, împăcată. Acum, încep să privesc copilăria cu alţi ochi. Şi au trecut mai bine de 20 de ani de atunci…
Gândindu-mă la maldărul de fier, “amfibie“, cum îi spunea tata, mândru până-n vârful unghiilor de bestia care se odihnea în parcare, primul lucru care-mi vine în minte e îndârjirea cu care se încăpăţâna să pornească.
Dar să vă povestesc cum stăteau lucrurile… De cele mai multe ori, ursuza bătrână nu îngăduia să se mişte din parcarea din spatele blocului nici în ruptul capului… Şi atunci să vezi cum punea tata mâna pe manivelă, un fier lung, curbat, de-a dreptul înfiorător, terminat la vârf cu două “mustăţi”, şi începea să scurme în adâncul măruntaielor.
Inevitabil, dezlănţuirea se petrecea cu noaptea în cap, tata fiind un om tare activ. De la fereastră, din spatele perdelei lungi de care cine ştie ce hoarde de pisici se agăţau, ciorchini-ciorchini, priveam chinurile la care era supus, cu fiecare trosnitură, fierul bătrân. Într-un târziu, motorul pornea… Ce răsuflare! Alteori, când îţi era lumea mai dragă, maldărul de fiare se oprea fix în mijlocul drumului, cu un zgomot tuşit parcă.
La drum, de multe ori, bătrâna rusoaică sărea în ajutorul autostopiştilor pe care noi, fetele, îi încântam cu voci suave, blânde, lălăind în neştire, kilometri întregi, o singură melodie. “Trăiau odată într-o pădure un moş bătrân cu baba lui…” Un vers. Atât. E
