Toată lumea s-a plictisit de revoluţii. Mulţi români privesc Revoluţia din '89 doar cu coada ochiului, ca pe o rudă de la ţară, deşi nici tu nu ai plecat demult. „Cui îi pasă" spun, în 2011, cei mai mulţi oameni de vârsta mea, care nu au cum să uite iarna şi primăvara din acel an, chiar dacă erau copii.
Într-adevăr, nimănui nu-i prea mai pasă. Avem un talent incredibil de a ne arunca istoria la gunoi, suntem campionii consumului chiar şi la acest capitol. De revoluţie, revoluţionari şi spirit de frondă nu le mai pasă oamenilor care plângeau atunci pe străzi şi strigau „libertate", nu le mai pasă autorităţilor care nu au putut să facă dintr-un eveniment care a zguduit Europa nici măcar un brand de oraş, nu le mai pasă, dacă e să fim sinceri, nici măcar multora dintre revoluţionarii cu patalama. Mulţi ar spune că trăim efectul eşecului - sângele vărsat nu ne-a adus o viaţă mai bună. La fel ca în Rusia, unde preferatul occidentalilor şi laureatul Premiului Nobel Mihail Gorbaciov este mai degrabă considerat vinovat pentru haosul în care trăiesc ruşii, şi la noi revoluţia este văzută ca o farsă de circ de provincie.
Trebuie să fim însă absolut sinceri cu noi înşine: procesul de demitizare al revoltei care a schimbat garda veche a comuniştilor în România nu este unul natural. Deşi revolta este controversată şi adevărul este departe de a ieşi la iveală, timişorenii care merg la mormintele rudelor omorâte în cartiere, în centru sau pe treptele Catedralei Mitropolitane cu uşa încuiată nu ne permit să transformăm totul într-o glumă. De acest lucru se ocupă însă, cu o sârguinţă de invidiat, cei care nu se afalu în acele zile pe stradă, ci în spatele mitralierelor morale. Îi cunoaştem cu toţii şi nici măcar nu s-au străduit să se ascundă. Atâta timp cât aceste persoane sunt încă în viaţă, revoluţia va fi considerată o simplă mişcare a unor mase flămânde. De pâine, nu
