Cred că eram pe la început de gimnaziu când rămâneam minute în şir în librărie întorcând pe toate părţile, cu spaima fermecată a nepriceputului întru matematici, o carte groasă, cu coperte de carton: „Anaglife geometrice".
La sfârşit erau mai multe planşe cu contururile aparent încâlcit-estompate şi un soi de ochelari de celofan, pe stânga albaştri şi pe dreapta roşii (sau invers?). Îi puneai şi vedeai desenul gata să se lase prins în mână! La câteva decenii distanţă, ca tot cetăţeanul Capitalei care se respectă şi nu-şi poate refuza copilul, m-am trezit cu nişte ochelari asemănători (bine, nu de celofan...) la un cinematograf de Mall, pentru a călători pe itinerariul lui Jules Verne spre „centrul pământului".
Nu ştiu dacă regizorul Radu Dinulescu a parcurs şi el aceleaşi jaloane biografice (deşi suntem cam de-o vârstă), dar, dintr-un motiv ori altul, evident şi el e obsedat de tridimensionalitate, mai ales în vremuri în care convenţia coplanară începe să poată fi depăşită. Prin peisajul carpato-danubiano-pontic o sugerase tot Verne, acum 113 ani, în „Castelul din Carpaţi", e drept, utilizând holograma.
Deocamdată, în tandem cu belgianul Armand Richelet Kleinberg, Radu Dinulescu a „inventat" la Teatrul de Marionete din Arad, pe care îl şi conduce, „primul spectacol 3D cu marionete din lume", „Tovarăşul de drum", poveste după Andersen a micului Johannes care din orfan va ajunge prinţ. Aşadar, avem scena clasică pe care se desfăşoară povestea blândă a păpuşilor, perechea de ochelari bicolori (cu ceva dureri de ochi post festum) şi o spaţialitate convingătoare, garanţie fiindu-i reacţia copiilor.
Sigur, tehnica de lucru e la început de drum, iar Armand Richelet Kleinberg are dreptate: oricărui posibil suport al artei spectacolului îi trebuie verificată în profunzime capacitatea de expresivitate teatrală. S-a reproşat sistemului propus un anume
