Chestiunea acurateții istoricului pare să se pună, cel puțin în România, doar la nivelul informației. Lumea verifică, în general, dacă ai scris corect o dată de naștere, dacă nu ai datat prea devreme ori prea tîrziu un eveniment, dacă nu ai confundat dimineața cu după-amiaza sau un personaj cu omologul, omonimul ori opusul lui. Există în uz, printre o parte dintre experți, ca și printre cititorii lor, o reprezentare a faptului istoric pe care aș numi-o „punctuală“, de parcă istoria ar fi o colecție punctiformă de întîmplări, o înșiruire de mărgele, un exercițiu etern de pointilism. Se uită că, de fapt, devenirea în timp presupune continuități și discontinuități, aglomerări și laxități evenimențiale, că istoria poate fi, pe anumite durate sau în anumite decupaje, non-evenimențială, chiar dacă nu și lipsită de evoluții și eflorescențe. Trăim chiar în acești ani un proces istoric ireversibil, care închide un arc de timp inaugurat în neolitic: moartea agricultorului în țara noastră. Oricîte fonduri europene se vor accesa și oricîtă propagandă se va face, transformarea agriculturii în socialism își atinge, în fine, ultimele consecințe. Cu fărîmițarea teritoriului cultivabil al României, așa cum a ajuns ea să fie, reproducînd aproximativ situația dinainte de 1946, modernizarea devine dificilă și nerentabilă, dacă nu imposibilă, situația obligînd la reproducerea trecutului cu pluguri trase de atelaje, la recăderea în medievalitate. Pe de altă parte, să împroprietărești cu latifundii nu ai putea, limitele țării fiind stabile și nemodificabile. Cît despre mentalitatea care să îngăduie și să încurajeze țăranii să se asocieze de-adevăratelea, profitabil și onest, a fost compromisă pentru mult timp de demagogia egalitaristă a comunismului care masca persecuții, confiscări și redistribuiri discutabile. Lăsînd deoparte aceste exemplu, revin la ideea că există și alte felur