În primăvara anului 2000, am fost înştiinţat, prin poştă, că fusesem promovat la rang de profesor la Albert Einstein College of Medicine, în New York. Mai înainte, fusesem asistent la State University of New York, în Syracuse, şi asociat la University of Connecticut, în Farmington. Dar nimănui nu părea să-i pese; nici familiei, nici prietenilor, nici studenţilor sau rezidenţilor lângă care trăiam cele mai multe ore ale zilelor şi nopţilor din spital. Iar procesul de trecere dintre aceste trepte nu lăsase nici el urme. (...)

În primăvara anului 2000, am fost înştiinţat, prin poştă, că fusesem promovat la rang de profesor la Albert Einstein College of Medicine, în New York. Mai înainte, fusesem asistent la State University of New York, în Syracuse, şi asociat la University of Connecticut, în Farmington. Dar nimănui nu părea să-i pese; nici familiei, nici prietenilor, nici studenţilor sau rezidenţilor lângă care trăiam cele mai multe ore ale zilelor şi nopţilor din spital. Iar procesul de trecere dintre aceste trepte nu lăsase nici el urme. Un lucru e clar: nu auzisem niciodată despre reviste ISI şi factorul lor de impact. Nici până când am devenit profesor şi nici mai târziu, între 2004 şi 2007, când am făcut parte din com Publicitate itetul care hotăra promovările la „Einstein“. Ne întâlneam la început de an universitar, 36 sau 40 de oameni numiţi de decan, pentru o treabă despre care ştiam că ne va lua mult timp şi care trebuia făcută cu maximă discreţie. Fiecare dintre noi primea dosarul unei cereri de promovare şi numele unui coleg dintre profesorii facultăţii, pentru ca împreună să stabilim, în următoarele şase luni, dacă persoana era cunoscută de personalităţile domeniului. Când eram gata, spuneam ce era de spus comitetului, apoi urma o discuţie şi un vot. A fost promovat, la recomandarea perechii din care făceam parte, un om cu opt