Un tânăr critic are indelicateteţa de a atrage atenţia aspra faptului că, în contextul acuzaţiilor aduse în ultimul timp conducerii USR, aş fi polemizat mai ales cu aceia care au scris de rău despre Istoria critică.

Remarca face parte din categoria, vai, foarte la modă de la o vreme, a procesului de intenţie. Procesul cu pricina constă în a atribui unor gesturi sau cuvinte ale cuiva o cauză care, în cel mai bun caz, poate fi închipuită, nu şi dovedită. Moralmente, e vorba de o infamie. Îl asigur pe autorul remarcei că nu i-am citit comentariile la cartea mea, după cum nu le-am citit nici pe ale altora, pentru că, adeptul lui Maiorescu fiind, sunt de părere că responsabilitatea criticului literar constă în ceea ce scrie el însuşi despre alţii, nicidecum în ceea ce scriu alţii despre el. Desigur, când eram mai tânăr, am avut şi eu vanitatea de a urmări ce se scrie despre cărţile mele. Nam păstrat nimic din toate comentariile şi le-am uitat pe cele mai multe. N-am uitat însă esenţa observaţiilor, pozitive sau negative, care mi s-au făcut, şi această esenţă este aceea care m-a determinat să renunţ la a le mai citi.

Pe scurt, am descoperit un lucru important, şi anume că eram lăudat adesea pentru ceea ce ar fi trebuit să fiu criticat şi invers. Mi-a trecut o clipă prin cap că aşa vor fi stând lucrurile cu critica literară în general, aşadar şi cu a mea. Asta m-a dezorientat un pic. Dar m-a obligat să fiu cât se poate de atent cu operele pe care le recenzam. Şi a mai fost ceva. Eu însumi m-aş fi putut lăuda şi critica mult mai argumentat. Cu alte cuvinte, mi s-a părut că recenziile sufereau de o anumită superficialitate. Şi, din nou, m-am alarmat: n-o fi cazul şi cu ale mele? Maiorescianul din mine m-a împins să nu dau prea mare importanţă faptului, normal fiind ca opiniile criticului şi ale scriitorului să fie în mod fatal divergente. Aşa că m-am concent