La 15 decembrie 2010 s-au împlinit zece ani de la apariția, într-o publicație din Ungaria, Elet es Irodalom, a celebrei Scrisori către Prietenii mei români, datorată cunoscutului gînditor și ex-disident maghiar (iar azi, din păcate, din nou ostracizat de către actualul guvern Orban…), originar din Cluj, Gáspár Miklós Tamás. Scrisoarea vedea lumina tiparului în zilele agitate dintre cele două tururi ale alegerilor prezidențiale din România anului 2000 și-și propunea să ofere o posibilă explicație a prezenței lui C. Vadim Tudor în turul doi al alegerilor. În sinteză, G.M. Tamás, reputat expert în chestiunile românești, susținea că motivul pentru care șeful PRM a ajuns în turul doi trebuie căutat în alunecarea tot mai accentuată către dreapta și către naționalism a curentului majoritar, dătător de ton, al intelectualității românești post ’89, mai precis, în resuscitarea miturilor ortodoxiste, autohtoniste și a celor ale extremei drepte interbelice, inclusiv prin inflația de Eliade, Cioran, Noica, Țuțea – care se adăuga dozei masive de protocronism național-ceaușist îngurgitată în perioada dinaintea Revoluției – în detrimentul orientărilor liberale sau de stînga democratică, pro-europene, occidentaliste etc., de sorginte pașoptistă și iluministă. O veche dezbatere în civilizația română, de la Eugen Lovinescu încoace… Textul a făcut vîlvă și a fost publicat și în România, în paginile revistei Dilema (16 februarie 2001), însoțit de mai multe reacții din partea unor personalități autohtone. Ulterior, scrisoarea și toate comentariile suscitate au fost reluate într-un volum, sugestiv intitulat Intelectualul român față cu inacțiunea (coordonator Mircea Vasilescu, postfață de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, 2002). Încă de la sfîrșitul lui 2009, mi-a încolțit ideea de a-l invita la București pe filozoful maghiar. Visam la o dezbatere de bilanț: scrisoarea lui Tamás