Imaginarul românului este egal cu aproximarea paradisului. Chintesenţa se găseşte pe firma unui magazin de haine second-hand, dintr-un oraş faimos din sud, „Visul imaginaţiei”(sic!).

Pe lângă sumedenia de îndeletniciri nesuferite, românul are şi una plăcută: pune rămăşag pe amnezie. Cu mize mici. Astfel că, invers ca-n alte părţi, marile interogaţii sunt înţelese ca fleacuri, iar bagatelele devin obeze semantic. Dacă vreţi, cumva, o simfonie la solz de peşte sau un oratoriu de taraf.

O adunare de români, când se petrece, e întotdeauna mofturoasă.

Când se întâlnesc doi români, e imposibil ca unul să nu pună condiţii: „Vreau să pice lumina din stânga”. Sau: „Fă bine şi adu-mi nişte sare, ce naiba, nu vezi că n-are niciun gust?!”. Sau: „Nu vin, dacă nu-l chemi şi pe Icsulescu. Mi-e amic, ştii bine!”. Şi alte nenumărate pretenţii, după statura mironoselii. Când se revăd doi români prieteni, nu se poate ca unul să nu-şi amintească o măgărie pe care i-a făcut-o celălalt, pe vremea copilăriei comune ori mai târziu. De fapt, tot mereu. Sau că, e adevărat, când el a avut nevoie, celălalt i-a dat cu împrumut un găvan de mălai, aşa e. Dar, culmea! exact în momentul când se întâlnesc – uneori, după ani şi ani de înstrăinare – el îşi aduce aminte că mălaiul pe care l-a primit atunci era sfoiegit, adică mucegăit. Şi, de fapt, dacă e să fie sincer, n-a avut încotro şi l-a aruncat. L-a dat la porci, ce era să facă, nu mai era bun de nimic!... Astfel a apărut zâzania la români. Ce adună în caliciul ei vrăjit toate parfumurile sinonimice: dihonie, râcă, price, sfadă, pricaz, vrajbă, gâlceavă. La care se adaugă, după caz, o sumă de condimente ce-i dau un gust şi mai aparte: răutate feroce, orgoliu ridicol, prostie cu panaş, grandoare de mahala, delir indecent, fariseism grobian, leşin estetic, retorică retardată, semeţie tâmpă. Sau, în destule cazuri, chiar