Disparitia marelui poet a fost consemnata in cateva randuri joi, 21 iulie, de cateva agentii de presa si cateva bloguri. Altii sunt, totusi, chemati sa vorbeasca despre locul lui Mircea Ivanescu in literatura romana si despre valoarea operei sale. Din nefericire insa, s-au spus totusi prea putine, mult prea putine, despre cel considerat de critica de specialitate precursorul postmodernismului romanesc si unul dintre cei mai importanti poeti ai Romaniei din ultima jumatate de secol.
Plecarea sa se petrece la fel cum si-a purtat trupul prin lume: aproape neobservat, prelingandu-se pe langa ziduri. Spiritul sau a spart insa toate zidurile generatiei sale, canoanele epocii si a rezistat admirabil tentatiilor ideologice.
Ca simplu gazetar si nespecialist in poezie am putine mijloace la indemana pentru a recompune profilul acestui mare poet si traducator. Ca sibian apropiat in studentie de cercul literar Euphorion de la Sibiu simt insa ca am o oarecare datorie. Cel putin aceea de a spune ca altii tac cand nu trebuie si ca trecerea acestui mare poet nu pare onorata cum s-ar cuveni, ca merita evocat mai apasat. Poate televiziunea publica gaseste ceva mai mult spatiu, poate si ale site-uri, dedicat memoriei lui Mircea Ivanescu.
Tac televiziunile care i-au facut funeralii nationale lui Adrian Paunescu sau transmit in direct orice moarte, banala sau cu potential lacrimogen, LIVE din fundul gropii daca se poate. La fel s-a intamplat in aprilie 2008, la moartea Monicai Lovinescu: o incapatanare aproape bolnavicioasa de a vorbi despre adevaratele valori ale Romaniei, macar atunci cand lumina lor pleaca dintre noi.
Ivanescu n-a fost personaj public. Bucurestean ge-beget, si-a trait ultimii ani retras la Sibiu in discretie si singuratate. Tot acolo am facut cunostinta, pe vremea studentiei, cu poezia sa, cu spiritul sau livresc, ludic