Roger Casement, sau Celtul, e un personaj despre care Vargas Llosa scria, încă din 1993, în Peștele în apă, că ar merita un roman. Fără jocul polifonic și translarea persoanei întîi de la un personaj la altul, ca în Conversație la Catedrală sau înSărbătoarea Țapului, cea mai nouă carte a lui Vargas Llosa, Visul Celtului, prezintă obiectiv destinul unui diplomat britanic, celebru la începutul secolului trecut atît pentru lupta susținută împotriva atrocităților colonialismului, cît și pentru naționalismul său, care avea să-i aducă, în 1916, acuzația de înaltă trădare și, la doar cincizeci și doi de ani, moartea. În forma unei cronici – asemănătoare abordării stilistice a lui García Márquez din Știri despre o răpire –, Vargas Llosa reușește, pe cel mai neutru ton cu putință, să redea veridic imagini care, datorită multitudinii de amănunte, par desprinse din pelicula unui film (Hotel Rwanda), scene în care sute de congolezi rahitici, cu spatele plin de urme de bici și oasele mîinilor sfărîmate cu ciocanul, îi imploră pe misionarii europeni, într-o limbă paralelă tuturor plimbilor pămîntului, să le micșoreze tributul în alimente și cauciuc. Cea de-a doua destinație a lui Robert Casement, Peru, trezește deseori cititorului sentimentul de déjà vu. Ceea ce se schimbă este, de fapt, doar decorul. Însă periplul Celtului, asemenea incursiunii lui Vargas Llosa în istoria personajului său, ne conduce, retrospectiv, într-un plan secund, cel al vieții lăuntrice și al transformărilor interioare, pe care nici măcar diplomatul britanic nu le poate înțelege (sau, măcar, surprinde) decît privind înapoi și reconstituind un demers ale cărui stadii intermediare reprezentau – în timp real – piese ale unui puzzle încă inexistent. Tipar clasic pentru cărțile lui Vargas Llosa, Visul Celtului nu urmează cronologia firească, ci începe cu momentul în care Casement e deja în închisoare, s