A trecut aproape neobservată o antologie poetică "plimbând" numele Daniel Bănulescu din dreptul autorului în titlul cărţii sale: Ce bine e să fii Daniel Bănulescu *. Aici ar fi mers şi un semn de exclamare, dar Bănulescu-poetul se va fi gândit că şocul este suficient de mare pentru a-l mai marca şi gramatical. Iată că n-a fost. Atâtea volume şi volumaşe ce vor avea destinul unor efemeride editoriale au tot fost discutate şi analizate de cronicarii noştri care ar face un eveniment din orice. În schimb, la o asemenea carte datorată unui astfel de poet, am citit o singură cronică, şi aceea jalnică.

Antologia este puternică şi, într-un sens profund, izbitoare. Autorul "nouăzecist" a făcut o selecţie dură din conţinutul a trei volume anterioare, foarte diferite între ele (Te voi iubi pân' la sfârşitul patului, 1993, Balada lui Daniel Bănulescu…, 1997, şi Daniel, al rugăciunii, 2002), deschizând acest ansamblu, aparent imposibil de obţinut cu cinci poeme inedite. Şi pentru că majoritatea textelor din antologie sunt de o relativă întindere, neputând fi citate în întregime, să aleg chiar prima dintre aceste piese inedite, pentru a da o idee despre netocita expresivitate a poetului: "Mă chemi. Şi cărăm împreună pe stradă o găleată cu clor./ Disperarea bate veselă pasul peste feţele tuturor!// Înmuiem bidineaua. Şi-o strivim de nasul oricărui lucru impur./ Disperarea flutură fericită peste chipurile celor din jur!// Tu să nu mori. Fiindcă eu la mine numai pe tine te am./ Aşa murdară cum eşti de carne pe suflet. Cum e de abureală un geam.// Te rog frumos să nu mori. Să nu care cumva să uiţi şi s-o faci./ Ajungând aidoma celor ce sar de pe blocuri. Ca o carne oferită la draci.// Te clatini. Îndureraţii şi suferinzii se zvârcolesc. Stai jos./ Lumea în care trăim pare luminată de la intestinul meu gros.// Aprind un chibrit. Facem un pas. Mai scăldăm locul într-o