Câteva dintre ediţiile începute sau continuate după 1989 – cum ar fi G. Călinescu sau Tudor Vianu – încep să facă lumină în problema spinoasă a atitudinii acestor scriitori în perioada comunistă.

O atitudine complexă şi complicată, imposibil de redus la clişee, după cum a fost şi contextul politic şi cultural dintre 1948 şi 1989. Ediţiile aminitite, restituindu-ne textele şi precizând contextele apariţiei lor, ne restituie ceva încă şi mai important decât judecata morală, ce se împarte, de regulă, între acuzaţia de colaboraţionism şi exaltarea „rezistenţei prin cultură”: şi anume, mecanismele interioare ale unui sistem politic bazat pe teroare şi pe dispreţul faţă de valorile umane.

Acelaşi lucru îl face şi volumul X al ediţiei critice Tudor Arghezi. Dedicat publicisticii scriitorului, el acoperă nu mai puţin de 16 ani, dintre care cel puţin 10 sunt cei ai perioadei staliniste, trei dintre aceştia (1951-1954) fiind ani de interdicţie, când nici un vers original de-al poetului nu mai vede lumina tiparului, iar cărţile sale sunt trecute la „fondul secret” al bibliotecilor.

Aşadar, dovezi de primă mână în orice analiză a relaţiilor lui Tudor Arghezi cu oficialităţile şi regimul comunist, unele dintre ele reeditate pentru prima dată. Cu atât mai mult cu cât – după cum subliniază şi editorii în Note bibliografice – publicistica nu a fost un violon d’Ingres, ci o a doua (dacă nu cumva prima!) natură a poetului, un spaţiu în care acesta a revenit iar şi iar, după fiecare retragere, de bunăvoie – cum s-a întâmplat de mai multe ori, între 1896 şi 1904 – sau de nevoie – cum se întâmplă şi acum, după 1948. Totodată, publicistica este şi un spaţiu de mare interes pentru propaganda oficială: realismul socialist redusese însăşi literatura, şi în primul rând poezia, la nivelul unei gazetării vag „meşteşugite”. Compromisurile lui Arghezi, câte sunt, mai degrab