Scriitorul Mircea Cărtărescu (55 de ani) vorbeşte despre copilărie, tema cea mai întâlnită în scrierile sale. Fratele său geamăn, Victor – un alter-ego pe care nu l-a cunoscut –, a dispărut la vârsta de un an. Cărtărescu îşi aminteşte că reţinea pe loc poeziile pe care mama lui i le citea o singură dată. Spune că a fost un copil şters şi că în adolescenţă se izola, preferând lectura continuă.

„Adevărul": Dacă ar fi să reconstituiţi imaginea următoare din copilăria dumneavoastră: „O casă minusculă, o plită şi mama care ne citea"...

Mircea Cărtărescu: Acei primi ani ai vieţii mele sunt perioada care mă preocupă cel mai mult din tot ce am trăit. Am avut un frate geamăn, Victor, de care nu-mi aduc aminte, pentru că el a dispărut la vârsta de un an şi jumătate. Amândoi am fost internaţi cu dublă pneumonie într-un spital. Eu am scăpat, iar el nu. Moartea lui încă nelămurită bine (ca şi pura lui existenţă, de altfel) este trauma vieţii mele, cam tot ce-am scris se leagă de asta, l-am simţit mereu ca pe un alter-ego al meu. Întotdeauna am simţit că-mi lipseşte ceva, ca şi când, privindu-mă-n oglindă, n-aş vedea pe nimeni. Ce s-a întâmplat a fost din cauza condiţiilor îngrozitoare în care trăiam. Părinţii mei erau veniţi de la ţară, mama era ţesătoare, tata lăcătuş, şi locuiam într-o cămăruţă închiriată, undeva în Colentina, ce semăna cu o celulă de închisoare. Îmi povestea mama că până la vârsta de un an nu m-a coborât din pat, pentru că pe jos era ciment rece. Hrana era lipsită de calorii, trăiam cu macaroane, cu marmeladă, părinţii făceau mari sacrificii să-mi procure puţin lapte. Erau vremuri mizerabile.

Elev al Liceului Cantemir din Bucureşti, în clasa a XI-a

Ce vă citea mama?

Cele mai limpezi amintiri mă arată în braţele mamei, în pat, ea citindu-mi, ţinând o carte în faţa noastră. Unele pasaje le înţelegeam foarte bine, alt