Amantul

Istoria călugărului Eugen este făcută din 200 de întâmplări, pe cât de dramatice, pe atât de memorabile. N-a fost niciodată un bărbat frumos. Şi nici destoinic. Nu era impunător. Şi nici măcar simpatic. Forţa lui toată se înrădăcinase într-o dorinţă subtilă şi fermă.

Unii s-ar putea să şi-l mai aducă aminte: ieşea dimineţile pe poarta mânăstirii, iar silueta lui plutea ca o pană în urma căruţului acoperit cu un ţol. Fără pic de grabă, cobora strada cenuşie şi se oprea întotdeauna sub umbrarul de viţă, din marginea Pieţei de Flori.

Pe vremea aia locul era atât de populat, încât feţele oamenilor se lipeau unele de altele în trecere, în timp ce ochii călugărului se închideau, incapabili să prindă toate detaliile unei mişcări foşnitoare.

De fapt, se lăsa toropit de mirosul pieţei, inhalând uleiul înfierbântat al mărgăritarelor ori ascultând oftatul sutelor de subţiori. Nu se întreba de unde vin miresmele, iar dacă l-ar fi întrebat cineva, nu ştia mai mult de trei nume de flori. În general, călugărul nu se gândea la nimic. Era un bărbat amorţit sub pălăria verde a unui mic chioşc. Pe scândura vopsită, se înşirau borcanele de miere, ceara şi fagurii din care mai ieşea uneori câte un moţ de albină.

Însă, cu toate că stătea înţepenit în scaunul de molid, dincolo de faţa lui blajină, era o agitaţie la fel de mare ca în inima unui stup, căci în fiecare clipă înregistra înfiorat fâşâiala tivurilor de mătase, pulpele umezite de alergătură, urechile înroşite şi zgomotul îndepărtat al buzelor de coral.

Părea bătut în cuie pe scaunul cu spătar, însă toată fiinţa lui era parte din viaţa densă a târgului. Iar în iureşul de braţe aflate în căutare, în agitaţia tâmplelor şi în fluturarea zulufilor exista mereu cineva, o femeie ca un sirop de salcâm, pentru care călugărul Eugen era în stare să-şi părăsească viaţa. Şi nu era doar o p