S-a stins ieri dimineaţă cel care rămăsese cel mai mare, mai admirat, dar şi mai recluziv poet al României.
Nu va avea funeralii naţionale, nu vor urla posturile de televiziune. Despre existenţa sa delicată şi provincială, atât de asemănătoare într-un fel cu a lui Bacovia, dar atât de diferită totuşi prin erudiţie şi nivel intelectual, ştia numai mica lume literară. Textele lui nu figurau în manuale (decât poate prin excepţie), şi rareori erau citate în presa culturală. Mircea Ivănescu a părăsit lumea şi poezia cu aceeaşi discreţie cu care a trăit.
În anii ’70, însă, versurile sale au creat prima breşă prin care un nou continent poetic se arăta în zare. Noi, optzeciştii, ca şi cei mai tineri decât noi, am fost într-un fel copiii săi. Mircea Ivănescu a fost unul dintre vârfurile triunghiului de aur al poeziei româneşti de după război, alături de prietenul său Leonid Dimov şi de Nichita Stănescu.
Suntem de asemenea îndatoraţi lui şi prin faptul că i-a îmbrăcat pe Joyce şi pe Musil, pe Kafka şi pe Faulkner, pe T.S. Eliot şi pe Scott Fitzgerald în haina splendidă a limbii române. Poate comit o blasfemie, dar, subiectiv vorbind, savoarea lui "Ulise" în româneşte mi s-a părut adeseori că depăşeşte originalul. În orice caz, pentru mine epopeea lui Leopold Bloom se leagă în primul rând de incredibila versiune ivănesciană, pe care-o ştiam pe vremuri ca pe propriile mele buzunare.
Moartea poetului sibian se adaugă unui şir de scriitori dispăruţi anul acesta, unul dintre cei mai nefericiţi pentru literatura română din câţi au trecut în ultimele decenii. Autori din toate generaţiile au plecat de curând într-o lume mai bună, ca un simbol şi ca un reproş pentru mizerabilul nostru impas intelectual, cultural şi moral. S-au dus de la începutul acestui an Mircea Horia Simionescu (alt mare scriitor aproape necunoscut publicului larg), Făn
