A vorbi despre drepturile revoluţionarilor la Brăila pare de un suprarealism desăvârşit fiindcă, se ştie, revoluţia abia de-a adiat prin oraşul nostru, roşu până în măduva oaselor. Pierduţi moral de decenii, cei mai mulţi brăileni nu şi-au dorit nici în '89, nici în '90 şi nici nu-şi doresc vreo schimbare în adevăratul sens al cuvântului.

Şi l-au ales pe fostul prim-secretar drept primar vreme de zece ani şi au continuat linia desenată de perestroika comunistă până hăt, încoace. 42 de oameni au murit la Brăila şi peste 100 au fost răniţi, în acele zile în care isteria generală a fost la ea acasă pe tot Călăraşiul, iar - oricât de urât ar suna pentru urechile sensibile - incompetenţa militarilor a dus la schimburi de focuri ca în filmele cu proşti. 42 de morţi şi 106 de răniţi, dar şi o listă lungă de "revoluţionari" din care nu lipsesc nume celebre ale lumii interlope, dar şi cameleoni mai mult sau mai puţin politici, care s-au transformat încet-încet în parveniţii tranziţiei. Acesta e bilanţul "revoluţiei brăilene". 42 de crime aparent perfecte. Fiindcă, în ciuda rechizitoriului procurorilor, niciunul dintre autorii celor 42 de omoruri nu a ajuns în faţa justiţiei. Nici militarii care au tras, nici "gărzile patriotice", nici ofiţerii incompetenţi care au dat sau n-au dat ordine, nici manipulatorii din Bucureşti, nici emanaţii revoluţiei, nici vreunul din gaşca aceea care, călcând prin sângele nevinovaţilor din decembrie '89, l-au purtat pe Iliescu pe braţe până la Cotroceni. Şi nici Iliescu, evident.

La Brăila, se ştie, "revoluţionarii" au apărut abia după fuga lui Ceauşescu. "Victimele revoluţiei", de asemenea. Chiar şi aşa, nu contest curajul oamenilor ieşiţi pe străzi în acele zile de confuzie generală, de manipulare totală şi de isterie în masă. Însă dacă se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre "drepturile revoluţionarilor", întrebân