Avalanşa de nenorociri ameninţă să înghită tot şi să nu mai lase nici măcar aluzia luminii. Miroase a abator, a podele năclăite, a omenire ieşită din minţi şi a lume scoasă din ţâţâni.

Poetica ororii rimează cu ideologia terorii. Ambele beneficiază de o maşinărie de marketing în ale cărei subsoluri trebăluieşte, în salopetă neagră, fanatismul. Pleoapele se strâng în faţa grozăviilor. Ochii nu vor să vadă, urechile preferă să nu audă. Singura care poate rezista în faţa ororii e credinţa, cu porţile ei în care s-au rupt suliţe şi berbeci. Uneori însă, parcă şi cremenea credinţei riscă să se fisureze. Avalanşa de nenorociri ameninţă să înghită tot şi să nu mai lase nici măcar aluzia luminii. Miroase a abator, a podele năclăite, a omenire ieşită din minţi şi a lume scoasă din ţâţâni. Ceva se petrece însă - ceva supărător. Nu mai şochează răul, ci uşurinţa cu care te obişnuieşti cu el. Mai ales că oroarea lasă chitanţe datate - sute, mii, zeci de mii - prin care îşi confirmă prezenţa. Ce sunt aceste chitanţe? Simple fotografii. Citate vizuale. Emoţii la conservă.

Cu trei ani în urmă, apărea la Editura Polirom romanul „Pictor de război" al lui Arturo Pérez-Reverte, care punea în discuţie acomodarea cu dezastrul, supraexpunerea dramelor până la transformarea lor în fapte diverse şi, în măsura posibilului, vindecarea de trecut. Prima consecinţă a familiarizării cu nenorocirea e că tragedia aproapelui stârneşte mai degrabă apetitul statistic decât glanda compasiunii. În locul solidarităţii, socotitul pe degete. În locul empatiei, dexteritatea contabilă. „E-al cincilea atentat de luni până azi. Straşnică săptămână". Două lucruri se desprindeau din romanul lui Pérez-Reverte: că un fotograf de război trebuie să-şi suprime emoţiile dacă vrea să emoţioneze şi că meseria lui e de fapt un tratat interminabil despre pierdere. Departe de ticurile şi reflexele fotograf