Regizorul Cristi Puiu (44 de ani), autorul primului film cu succes internaţional din cinematografia română postdecembristă, „Moartea domnului Lăzărescu“, vorbeşte despre România lui. Invitat să predea la Haute Ecole des Beaux Arts (Geneva), Puiu vorbeşte, în apartamentul din centrul Capitalei, având câinele mops Otto la picioare, despre ce-l ţine şi ce-l desparte de ţară.

„Adevărul": Care e relaţia ta cu România?

Cristi Puiu: Îmi iubesc foarte tare ţara şi, în măsura care o iubesc, o şi urăsc. Dar România pentru mine înseamnă cartierul în care m-am născut. Înseamnă Bucureştiul, Botoşaniul în care am copilărit la bunici, malul mării, excursiile cu şcoala la Sinaia. Dacă mă duc în afara ţării, mă simt român. Se întâmplă la modul concret, chiar culinar. Cât am stat în Elveţia, ne mai întâlneam cu prieteni români care făceau câte o ciorbă moldovenească... (Râde) Odată, i-am rugat pe ai mei să-mi trimită Ion Creangă, „Amintiri din copilărie", nu neapărat pentru poveşti, cât pentru limba aia. Era atât de greu departe de ţară, încât mă bucuram şi dacă vedeam un film de Sergiu Nicolaescu.

Cum te-ai adaptat, în '96, odată întors de la Geneva?

N-a fost uşor. România e un stat tânăr şi e animat de un soi de energie care ne face, pe cei mai mulţi dintre noi, să ne comportăm ca nişte adolescenţi. Comunicarea e aproape imposibilă şi, indiferent de subiectul discuţiei, pasiunile se aprind. Aici, la noi, dialogul se naşte greu şi de cele mai multe ori ajungem să ne pizduim. Omul din faţa ta devine imbecil, dobitoc, coate-goale, maţe-fripte. Cred că este o consecinţă a imaturităţii noastre. O altă expresie a acestei comunicări deviante, dar care spune multe despre ce am înţeles din democraţie, este cea a panourilor „acest parc a fost făcut de primăria sectorului 3". Cum adică? Nu e de la sine înţeles că asta e treaba primăriei?

Anul trecu