Poate că unii își mai aduc aminte ce stres era „înainte“, în perioada examenelor de admitere la facultate. Ce atmosferă sumbră – și în timpul înscrierii, și în cel al examenului. Colegii mai în vîrstă povestesc și despre teroarea din unii ani din timpul corecturii. Acum, lumea e relaxată. Poate prea relaxată. Alegerea facultății nu pare să pună probleme, ca și cum nu ar angaja nimic pentru viitor, un simplu joc pentru mulți dintre absolvenți: doar orice se face se și desface. Problema seamănă mai mult cu una de grafuri și optimizare: odată fixate nodurile grafului, adică facultățile vizate (cît mai multe și mai variate), se caută un parcurs care să minimizeze costul transportului și timpul necesar operațiunii. Dar și în condiții neoptimale, tot ajung să-și bage actele în destul de multe locuri (nu inventez, așa mi-a spus o mamă destul de agitată la telefon: întreba pînă la ce oră mai ținem deschis, că e cu copilul în București și ar vrea „să bage și la matematică“). Iar paleta de opțiuni e foarte largă: avem candidați – la Matematică și/sau Informatică – înscriși și la Politehnică, Medicină, Jurnalism, Economie. Parcă ce mare lucru să bagi actele și-acolo? Costă un pic, sigur, dar merită, are copilul de unde-alege. Și-apoi, de unde să știe copilul, la optsprezece ani, ce vrea să facă în viață? Mă tem că, de fapt, nu e nimic de rîs. E drept, mie mi se pare ciudat, chiar hilar ca un tînăr să oscileze între Jurnalism, Medicină și Matematică. Mai ales cînd media de la bacalaureat și rezultatul de la examenul nostru de admitere (cu subiecte abia la limita de jos a decenței) sînt mai mult decît modeste. E, indiscutabil, un pic de confuzie în mintea lui. Poate și o doză de iresponsabilitate. Pînă în ’89, absolvenților de liceu li se cerea să fie foarte deciși în privința carierei viitoare, a doua facultate se putea face numai la „fără frecvență“ (un fel de „învățămînt