S-a stins discret, așa cum numai el avut geniul de a trăi, un uriaș al literaturii române: Mircea Ivănescu. În prezența poeziei sale am trăit întotdeauna o incontrolabilă stare de sfială. A fost contemporanul amuzat al unor armate de închipuiți, a zâmbit cu îngăduință în fața spectacolului dat de toate gloriolelor zilei și a ctitorit la templul literaturii cu o îndârjire pe care alții au pus-o în distrugeri de toate felurile.

Citesc în aceste ore că motivul pentru care nu a vut șansa unui Nobel ar fi fost lipsa traducerilor din opera sa în limbi de mare circulație și-mi spun că suntem născuți dintr-un paradox și ne îndreptăm mereu spre altul. Cel ce a dat românilor traduceri de neuitat din Kafka, Joyce, Musil, Rilke, Faulkner, Fitzgerald și atâția alții a rămas un poet netradus. În toată acesată vreme, s-a investit — și continuă să se risipească – fonduri enorme pentru popularizarea unor autori ce nu-i vin nici până la gleznă părintelui lui mopete.

Mircea Ivănescu a fost atât de admirat, încât s-a furat din el pe rupte, cu metodă, parcă a spre ilustra constatarea că suprema formă a admirației este plagiatul. Când un poet român va primi recunoașterea după care atâția literați alergă halucinați, acel premiu va fi și al lui Mircea Ivănescu.

Dacă e să credem că Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, atunci putem spune liniștiți că bună parte din postmodernismul românesc s-a născut din coasta lirică a lui Mircea Ivănescu.

Uitându-ne cu atenție la această construcție, vom observa cum cofrajul este chiar cutia toracică a marelui poet.

Și dacă dăm un zoom, observăm cum ochii mai tot postmodernului român se uită spre cerul gloriei, scrutând dinăutru în afară, printre coastele de diamant ale marelui poet.

Pentru a vorbi despre Mircea Ivănescu așa cum se cuvine ar trebui să fii atins de miracolul pe care îl ”povestește” în poem