Pîine? Avem, chiar cu prisosință! Dumnezeu? Nu prea!

Supraîncălziți de „soarele lui Satan“ în acest început de secol XXI, din ce în ce mai lipsiți de credință și amăgiți de o bunăstare relativă, devenim tot mai egoiști și violenți, într-o societate tot mai atomizată și debusolată. Dacă în secolul trecut, marile „febre“ – naționalismul, bolșevismul, fascismul și comunismul – s-au produs la nivel de popoare, soldîndu-se, în final, cu zeci de milioane de victime, acum „sminteala“ se produce la nivel individual, consecințele fiind însă poate mai dramatice, afectîndu-ne și bruma de umanitate care ne-a mai rămas.

Cam acestea sînt gîndurile cu care am părăsit ultima ediție a Festivalului de Film de la München, selecția prezentată aici – 237 de filme din 52 de țări, la care au asistat aproape 70.000 de spectatori – inducîndu-mi o stare de spirit nu tocmai optimistă, contrazisă doar de Aki Kaurismäki și Milos Forman, dar despre aceștia, mai spre final. Să trecem deci în revistă „violența noastră cea de toate zilele“ și formele ei diverse de manifestare, așa cum s-au văzut ele de la München în această vară fierbinte.

„Bătaia e ruptă din rai“ sau „Unde dă tata – crește!“Ca bun român, încă din prima zi de festival m-am dus să văd Principii de viață, ultimul film regizat de Constantin Popescu, după scenariul lui Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu. Fiind o proiecție pentru public, nu doar pentru presă, desigur că sala se umpluse cu oameni în majoritate de vîrsta a treia, români stabiliți la München încă de pe vremea lui Ceaușescu și de o anume condiție în țară, înainte de a pleca. Surpriza a fost să-i văd spre final – cînd tatăl, care crede că are totul sub control, își iese din pepeni și-și ia fiul la o sfîntă bătaie, cu înjurăturile de rigoare –, cum părăsesc în număr destul de mare sala, mormăind că „nu se poate așa ceva“, „așa ceva nu se arată în