Cînd doi intelectuali se hotărăsc să poarte un dialog în marginea crizei Occidentului, şansa ca din conversaţ ie să se desprindă idei clare e infimă.

Arta ambiguităţilor spuse într-o limbă precaută ţine de a doua natură a gînditorilor moderni, iar prudenţa în exprimare atinge apogeul în Vest, locul unde presiunea ideologică este atît de făţişă că scrupulul conformist a devenit aerul firesc în care umaniştii îşi respiră timorarea. O timorare cu atît mai vădită cu cît e purtată în numele libertăţii de gîndire şi sub pretextul înlăturării interdicţiilor de orice fel, cînd de fapt la amîndoi simţi supunerea la un tipar de nuanţe care e deformator pînă la mutilare. E la mijloc un dresaj formidabil în virtutea căruia, în Occident, toţi umaniştii au ajuns să semene între ei, iar cei care nu acceptă reţeta mimetică fac figură de inadaptaţi iremediabili.

Acesta e impresia pe care o lasă René Girard şi Gianni Vattimo, în cursul dialogului pe care l-au purtat, în cîteva secvenţe, în intervalul dintre 1995 şi 1996. Cum conversaţia lor arată că, preocupaţi fiind de alte chestiuni, cei doi nu găsesc puncte comune de discuţie, îngrijitorul ediţiei, Pierpaolo Antonello, spre a salva edificiul precar al volumului, le-a cerut fiecăruia cîte un eseu despre opera celuilalt, în intenţia de a-i înfăţişa, pe rînd, într-un exerciţiu reciproc de admiraţie colegială. Urmarea este că volumul are două părţi: una în care dialogul nu se leagă fiindcă cei doi au alte premise şi a doua în care, sub convenţia prevenitoare a comentării operei interlocutorului, fiecare trimite bezele politicoase în direcţia unor tomuri pe care le-a răsfoit parţial, în fugă, şi numai sub presiunea prilejului. E anevoie să te arăţi impresionat de nişte cărţi pe care, ignorîndu-le toată viaţa, le străbaţi în pripă din nevoia unui eseu graţios de flatare culturală, iar cei doi asta fac. De aceea, la